Amalia Enache este unul dintre acei jurnaliști despre care dacă spui că este corect, obiectiv, transparent, sufletist, plin de pasiune ai făcut deja mai multe greșeli una după alta în aceeași frază. Pentru că așa ar trebui să fie un jurnalist dedicat de fapt… și corect și obiectiv și transparent…
Ei bine, ea așa este și nu îi e greu deloc. La ea totul este firesc și de aceea nici nu i se pare complicat să fie așa. Amalia este o persoană caldă, tolerantă, generoasă și plină de înțelegere și răbdare. Iubește călătoriile și i-ar plăcea să trăiască în Rio de Janeiro. Este mama Almei, despre care spune că e mai curajoasă decât ea, dar și mai timidă.
Mai întâi ai fost reporter la știri. Îți e dor de munca de teren? Ai face-o din nou?
Există mereu o nostalgie a jurnaliștilor după munca de teren, pentru că, odată ce ai trecut prin ea, vei respecta pe viață tot ce presupune. E baza meseriei noastre, pe care se construiește absolut totul. Sunt acolo, „pe teren”, toate emoțiile, adrenalina, curiozitățile, neprevăzutul, meșteșugurile comunicării și mai ales e bucuria întâlnirii de la om la om cu personaje de toate felurile. E o cunoaștere foarte profundă a naturii umane, a vieții, e învățare, e maturizare, e drumul sigur spre smerenie și modestie în fața lumii. Dar este și o meserie complet acaparatoare, nu îți lasă aproape deloc timp pentru altceva și cred că sunt etape și etape în viață. Mă bucur că am făcut asta la vârsta și la energia potrivite.
Mai ai emoții înainte de a intra în direct în fiecare seară? Și în general mai ai emoții când urci pe o scena să prezinți o gală?
Există o stare de mobilizare, de atenție, de concentrare, care este dată numai de un anumit tip de emoții, cele pe care le identificăm cu toții ca fiind emoțiile bune. Dar genul acela de emoții care să mă sugrume, cu care m-am luptat uneori mai demult, nu doar în televiziune, dar și dacă trebuia să răspund la școală, de pildă, au dispărut cu totul. Și la breaking news, și la gale, oriunde e o emoție bucuroasă, cumva, dacă înțelegeți, că pot fi acolo, în acel rol.
Cât ai lipsit cel mai mult „de pe sticlă” și de ce?
Cei doi ani când am avut concediul de maternitate, după naștere. Pentru că am vrut să mă dedic cu totul fetiței mele în perioada ei de bebelușenie, în care eu cred că amândouă exact de asta aveam cea mai mare nevoie, să ne rămânem lipite una alteia.
Care consideri că este cel mai complicat/ dificil interviu pe care l-ai luat în viața ta de jurnalist?
Interviul pe care l-am luat unei mame care a decis să doneze organele băiețelului ei pe care l-a pierdut la numai șapte ani. Interviurile cu copii sau chiar cu adulți care fuseseră abandonați de părinți de mici.
Dacă mâine ar dispărea conceptul de jurnal clasic de știri la TV, cum ai alege să transmiți oamenilor titlurile cele mai importante?
Nu cred că va dispărea vreodată, se schimbă mereu doar suportul tehnic. Cu cât vremurile ne par mai anapoda, cu atât realizăm cât de importante sunt meseriile tradiționale, făcute după reguli, după legi scrise sau nescrise. Și pâinea e de mii de feluri, dar o preferăm pe cea corectă, făcută de un brutar după o rețetă străveche. Jurnalismul e una dintre aceste meserii. Se va adapta mereu, așa cum s-a adaptat de la scrisul pe pergament, pe hârtie, de la strigatul din poartă-n poartă a veștilor, la audiovizual sau digital, cu atâtea variațiuni de aplicații. Conținutul însă trebuie să rămână sfânt, după regulile meseriei care fac ca o știre să fie știre, verificată din mai multe surse, relevantă etc.
A fost vreodată vreo situație în care vreuna dintre știrile prezentate să contravină convingerilor tale?
La știri, misiunea noastră este să prezentăm toate opiniile posibile, că sunt politice ori sociale și toate tipurile de întâmplări din realitatea cotidiană. Dar o facem tocmai cu o regulă de aur, care face ca știrile să nu contravină convingerilor nimănui care poate asculta toate unghiurile: prezentăm toate punctele de vedere.
Ești jurnalist și trebuie să prezinți faptele într-un mod obiectiv, practic fără a transmite deloc opinia ta, cum îți poți înfrâna emoțiile, să nu se distingă sub nicio formă din tonul vocii de care parte ești?
Lucrurile nu sunt atât de stricte: suntem adesea ironici la adresa oamenilor politici, suntem revoltați de o mulțime de nedreptăți, suntem amuzați de anumite întâmplari etc. Și asta se simte și din cuvinte, și din tonul vocii noastre. Știrile nu sunt făcute și nici prezentate de roboți, am pierde tot publicul dacă ne-am purta așa. Echidistanța vine din ce spuneam, prezentarea tuturor unghiurilor și opiniilor, din varietatea de informații, nu dintr-un ton strict și fără inflexiuni. Iar la Știrile Nopții de la PRO TV, cu atât mai mult, pentru că de ani și ani le începem cu un mini editorial de opinie, scris alternativ de mine și de colegul Cristian Leonte, în care se vede clar în ce parte a balanței înclină opinia noastră. Când se așternuse liniștea peste criza sanitară din țară, am scris editoriale repetate că sunt pripite declarațiile triumfaliste ale autorităților că pandemia e învinsă în România, de exemplu, și am taxat atât cât am putut noi, în fiecare seară orice derapaj sesizat. Dacă ne mulțumeam să informăm eram doar un fel de reportofoane ale autorităților, ori rolul nostru este mult peste asta, de să fim sceptici, să știm totul ca să nu putem fi păcăliți, rolul nostru este să-i sâcăim și să nu le dăm pace, pentru binele general.
Compromisul face parte din viața ta? Ești adepta lui?
Este o chestiune amplă filosofică. Sigur că toți vom zice automat NU, eu nu fac compromisuri, dar, dacă ne gândim bine, genul acesta de inflexibilitate îl întâlnim mai degrabă la idioți, la cei mai limitați intelectual, care nu pot lăsa niciodată de la ei. Viața e făcută și din mici compromisuri, în primul rând pentru că nu suntem singuri pe lume și nu poate fi mereu numai cum vrem noi, dar important e ca ele să nu-ți atingă valorile supreme. Compromisul e uneori o concesie, o cedare, când vrei ca ea să fie reciprocă, ca să avansezi într-o dispută. Fără compromisuri inteligente viețile ne-ar fi războaie permanente.
Te-ai vedea făcând altceva în afară de presă?
Nu a fost cazul până acum. Dar nu exclud nimic în viitor, nu vreau să-mi limitez orizontul.
Este adevărat că ai vrut să faci medicina?
Eram atât de mică când mă visam doctoriță că nici măcar nu știam atunci că asta ar fi însemnat să fac medicină. Voiam să salvez oameni, de fapt.
Cauze sociale
Ești parte din multe campanii sociale și susții multe cauze caritabile. Care e totuși cea mai apropiată sufletului tău?
Desigur că Hope and Homes for Children, fundația al cărei ambasador sunt de mai bine de zece ani și care se ocupă de copii abandonați. Mă regăsesc în misiunea lor de a spune „sunt aici!”, așa cum o mamă îi spune instinctiv copilului său când acestuia îi e greu, și celor care nu au părinții aproape și cresc cu ideea că ei nu valorează mare lucru și din această cauză nimeni nu e „aici” când ei au nevoie. Și știu că HHC face atâtea lucruri concrete pentru acest „sunt aici” pentru copiii orfani încât mi-am dorit să fiu parte din povestea aceasta de schimbare în bine.
Și vă invit să ascutați pe VOYO sau pe Youtube podcastul #cuinimalavedere, în care alegem să avem conversații poate tabu pentru mulți, în care scoatem împreună cu celebrități și psihologi parenting-ul din zona de
De mulți ani, de pe vremea când în România nu erau mulți susținători ai mișcării verzi, tu ai fost pentru ocrotirea naturii. Cum ți se pare că stau lucrurile azi, când au mai fost făcuți câțiva pași, dar suntem încă departe de unde am putea fi?
Ce s-a întâmplat după ani și ani de eforturi ale jurnaliștilor și societății civile e că acum suntem cu toții conștienți cu toții că problema defrișărilor e uriașă și nu rezolvarea ei nu mai poate fi amânată. Autoritățile încă bat pasul pe loc, dar îmi place să cred că „haiducia” aceea extremă e făcută măcar mai cu teamă. Că vin România, te iubesc, Recorder, niște activiști de mediu sau chiar procurorii peste ei. Și mai departe de unde ar trebui să fim mi se pare că suntem cu conștientizarea în problema gunoaielor aruncate peste tot, a sustenabilității, a risipei alimentare, a fast fashion-ului, a consumerismului excesiv. Pe scurt, acolo unde sunt vinovați alții, hoții din păduri, am conștientizat măcar, unde suntem vinovați cu toții încă suntem la faza de orbire.
Vacanțe
Îți place să călătorești. Ai ajuns în multe dintre colțurile lumii. Unde ai reveni și de ce?
Cu cât am fost nevoită de această perioadă să stau departe de multe din destinațiile mele preferate, cu atât îmi e mai dor să revin acolo. În Asia, în America de Sud, în mod special.
Ce ți-a rămas din India, sufletește vorbind?
Bunătatea și conectarea la prezent a oamenilor din Kerala.
Un loc preferat în care să locuiesti mai mult timp, în afară de România, ai?
Da, Rio de Janeiro.
Te-ai vedea locuind în altă țară, de tot?
Da, mai ales la bătrânețe și în special pentru climă și mare.
Alma
Ai o minune de copil. Să îți trăiască! îți seamănă ca fire? Ce crezi că a moștenit de la tine?
Mulțumesc! Are un limbaj foarte complex, frumos și clar, are încredere în ea, are aptitudini excepționale sportive și de învățare, are bun simț, se face iubită de prieteni. Cred că semănăm cât de cât la acestea 🙂 E mai curajoasă decât mine. Dar și mai timidă.
E greu să fii părinte? Te-ai simțit vreodată copleșită?
E greu, dar nu atât de greu dacă se întâmplă la momentul potrivit, acela în care chiar poți și ești dispus să te dedici, să renunți la anumite lucruri, să înveți să dăruiești, să ai răbdare. Pentru mine copilul a venit când eram împlinită profesional, sigură pe mine, liniștită sufletește, trecută prin terapie. Asta m-a ajutat să nu fiu niciodată copleșită.
În ziua de azi, când copiii petrec atât de mult timp „pe diferite tipuri de ecrane” cum reușești ca Alma să nu facă asta?
În primul rând, noi petrecem foarte, foarte mult timp afară. Cam toată ziua. Nu ne rămâne prea mult timp de viață virtuală.
Ce consideri ca este cel mai important în educația unui copil?
Să aibă încredere în el și să-i respecte pe cei din jur. Să prețuiască ce are. Să știe să fie fericit cu ce e la îndemână. Să fie responsabil.
Tu cu tine
Cum reușești să te împarți între job, Alma, să mai ai timp și pentru tine?
Acum Alma a crescut, are cinci ani și cam de pe la trei ani lucrurile s-au simplificat enorm, nu mai e atât de dependentă de mine. Merge și la grădiniță – atunci când ea e deschisă, ceea ce a fost totuși cam rar de când cu pandemia :), apoi e și tatăl ei, bunica, are prieteni, se împarte timpul cu mult mai mulți față de cum era la început. Spuneam că noi petrecem foarte mult timp afară și fac ca acel timp să fie și pentru mine, cât ea se joacă cu alți copii eu reușesc să citesc, să stau de vorba cu o prietenă, să-mi limpezesc gândurile. De dormit, într-adevăr dorm cam puțin, căci eu ajung după miezul nopții acasă și îmi încep ziua cam pe la 7.30.
Ce îți place să faci doar pentru tine?
Scrisul, sportul, yoga, plimbările cu anumiți oameni și lenevitul, îmi place să am parte, de pildă, de câte o oră în care doar să mă gândesc la ale mele, fără să am nimic de făcut.
Ce ai pune pe o lista de „activități de răsfăț”? Cu ce ai începe?
Masajul, mai ales în păr.
