A făcut jurnalism timp de peste zece de ani, a prezentat știri în prime time la Realitatea TV și Prima TV. De alți zece ani este om de bine, cum îi place ei să-și spună, care a făcut și face mult bine celorlalți. Este mama ONG-ului „Magic Camp” unde s-a ocupat de copiii cu afecțiuni oncologice, de unde s-a retras și a înființat acum un an Asociația „Zi de Bine”, cu buget 0.
Pe lângă toate acestea, ține cursuri de dicție și public speaking fiind fondator și trainer la „Dicție fără cusur”. Și este mama lui Radu Petru „un băiețel arătos de doi ani, bine educat pentru care caută noră”… din spusele ei
Când ți-ai dat seama că îți place jurnalismul?
M-am îndrăgostit întâi de ideea de televiziune pe vremea când mă uitam fascinată la Sanda Țăranu sau ascultam vocile fantastice de la Teleenciclopedia. Șapte-opt ani să fi avut. Îmi plăcea gândul de a afla lucruri și a le relata din cutia aia mică ce nu știa culori – ehe, pe vremea mea televizoarele erau încă alb negru și asta-ți stimula teribil imaginația. Mai târziu am înțeles că să afli lucruri, să le descâlcești, să le împachetezi într-o formă ușor de urmărit și să le arunci în univers se cheamă jurnalism.
Ți-a plăcut să lucrezi în presa, ai prezentat în prime time. Cum de ai renunțat la asta?
Mi-a plăcut la nebunie și pentru mulți ani televiziunea mi-a fost mai acasă decât propria casa. Și, dacă mă întrebai acum zece ani, aș fi putut jura că va fi domeniul din care voi ieși la pensie. Am primit de multe ori întrebarea ta: și-atunci? Cum de ai renunțat? O meserie frumoasă, care venea la pachet cu satisfacții profesionale, materiale, cu un statut care deschidea uși. Se întâmplă uneori în viață ca toate astea, oricât de tentante ar fi, să nu fie de ajuns. Să apară o altă potecă, plină de crengi și bolovani care să te atragă atât de tare încât să-ți fie imposibil să stai departe de ea. Pentru mine cărarea asta s-a numit „Afterschool-ul Social din Clinceni”, primul proiect de voluntariat pe care l-am pus pe picioare în urmaă cu mai bine de zece de ani, pentru doar câțiva copii la început, mai bine de 100 când am plecat de acolo. Mă încuiau în clasă când trebuia să plec la televiziune și mă întrebau de ce merg acolo, doar ei aveau mai multă nevoie de mine. Așa că mi-am luat un an sabatic. Am fost îngrozită de decizia mea, dar s-a dovedit că a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua. După mai bine de zece ani de presă credeam despre mine că nu știu să fac nimic altceva în afară de televiziune. Dar am descoperit că, de fapt, știam o mulțime de alte lucruri iar pentru cele despre care nu știam nimic, am găsit de fiecare data oameni care să mă învețe. M-am întors în televiziune pentru o scurtă perioadă de timp, dar deja voluntariatul îmi schimbase viața și mi-am dat seama că ăsta e drumul meu. Că televiziunea a fost o etapă din care am învățat enorm, dar care, de fapt, mă pregătea cu tot ce trebuia să știu ca să pun pe picioare proiecte care aveau pentru mine cu mult mai mult sens: „Afterschool-ul de la Clinceni”, „Magicamp”, mai nou, cea mai mare provocare, „Zi de Bine”.
„Mi-a luat mult să pricep că felul în care oamenii își formulează opiniile cu care sunt în dezacord nu vorbește deloc despre mine, ci doar despre ei.“
Ce părere ai despre expresia „știriștii sunt niște prompteriști”?
Înțeleg sensul peiorativ și da, sunt câțiva știriști care fac doar asta – citesc prompterul. Și se vede atunci când nu stăpânesc ce citesc sau când lipsește complet experiența de teren sau de redactare. Cei mai mulți însă sunt jurnaliști care prezintă știri iar asta, da, se face și cu ajutorul prompterului și contrar aparențelor, nu estee atât de simplu precum pare. Oricine poate citi prompterul. Dar nu oricine o face și bine.
Public speaking și dicție
Cât durează să îți pregătești un speech bun de 20 de minute?
Oho… depinde cât ești de perfecționist. Specialiștii spun că pentru fiecare minut de prezentare în public ai nevoie de una, două ore de pregătire. Faceți calculul.
Improvizezi sau mergi super bine pregatită?
„Cel mai bun discurs spontan mi-a luat două săptămâni să-l pregătesc”, spunea Mark Twain. Sunt șahistă, dacă nu anticipez câteva mutări, mă simt foarte nesigură, așa că prefer să mă pregătesc zdravăn înainte de fiecare discurs.
Mai ai emoții când prezinți?
Emoții am întotdeauna. Mai mari sau mai mici în funcție de eveniment, de miză, de cine e în sală. Dar știu deja, după zeci de discursuri și evenimente moderate, că emoția e bună. Mă mobilizează, mă ține în alertă, așa încât să dau ce am mai bun în ziua aia.
Știu că aproape 20 de ani ai avut trac de public speaking. Pentru noi, cei care te urmăream la știri asta pare absurd… cum să ai emoții să vorbești în public când tu vorbeai în fața a milioane de oameni?
Eu nu priveam deloc lucrurile așa. Vorbeam cu o cameră de luat vederi – maximum cinci. Ce poate să-ți facă un obiect? Eu cu privirile oamenilor aveam o problemă. Iar la televiziune nu-i vedeam. Câtă vreme nu-i priveam în ochi, era în regulă. Mi-a luat mult timp să înțeleg că privirile sunt ok. Azi mă simt îngrozitor dacă nu le văd ochii, am nevoie de forma asta profundă de conectare.
Cât de important este limbajul trupului în susținerea unui speech? Cât reprezintă cuvintele și cât limbajul trupului?
Sunt studii care arată că doar 7 % din reușita unui discurs se datorează cuvintelor. În rest e vorba despre felul în care vorbești, cum te miști, cum te îmbraci, cum îi privești pe oameni, câtă energie ai în livrare. Atenție, asta nu înseamnă că poți salva doar din livrare un conținut catastrofal.
Dacă ar fi să ne spui în trei cuvinte care e secretul unui speech bun care ar fi acelea?
Nu pot în trei dar pot în patru: pregătire, pregătire, pregătire. Pregătire.
Poate oricine să scape de tracul vorbitui în public? Chiar e adevărat?
Îmi vine a zice că da. Mai ales după ce am văzut sute de cursanți care au venit la curs cu vocea tremurandă și, au plecat încrezători în propriile forțe. Sigur că nu e ușor, dar dacă înțelegi ce sansă fantastică e, de fapt, să poți vorbi în fața oamenilor despre lucrurile în care crezi, perspectiva se schimbă. Am pus tot ce știu despre gestionarea emoțiilor, dar și despre cum să construiești un discurs, în 40 de filmulețe scurte și la obiect. Îi invit pe toți cei care simt că au de lucru la acest capitol, să intre pe site, melaniamedeleanu.ro.
Ții și cursuri de dictie. Oricine își poate corecta problemele de dicție?
Nu, din păcate, nu oricine, dar cei mai mulți dintre noi, da. Dacă aparatul fono-articulator e funcțional, atunci se poate corecta orice sunet. Dacă însă sunt dificultăți anatomice – de pildă – frenul limbii prea scurt, maxilarele care nu se suprapun bine – toate astea vor împiedica pronunția corectă a sunetelor și trebuie întâi intervenit chirurgical. Dar de cele mai multe ori de vină este doar poziția incorectă a limbii – și asta se corectează relativ usor. Un sâsâit, de exemplu, poate scăpa de sâsâială și după prima lecție de dicție.
„Chiar dacă nu ești în fruntea unui ONG mare, poți să faci cuiva viața puțin mai bună.“
ONG
Ești mama lui „Magicamp”, un ONG foarte apreciat și totuși, din nou complet surprinzător, te-ai retras din funcția de președinte ca să pornești un proiect nou, cu buget 0. Cum așa?
Îmi place foarte tare să fiu acolo la începuturile unui proiect, când e cel mai greu, când e de tras tare. „Magicamp” este „copilul” meu și am pus în el foarte mult suflet, dar atunci când mi-am dat seama că este pe picioarele lui și că echipa se descurcă foarte bine și fără mine, am înțeles că e momentul să merg mai departe, către un nou început. Și dă-mi voie să spun că Asociația „Zi de Bine”, pe care am înființat-o în urmă cu un an, împreună cu buna mea prietenă, Luciana Zaharia, mi-a adus deja satisfacții uriașe. Am pornit la drum, cum spuneai, cu buget 0 și notorietate 0, în plină pandemie, când totul părea că se închide și nu mai e nimic de făcut decât să aștepti. Azi suntem la capătul celui de-al 16-lea proiect. La „Zi de Bine” avem câte o cauză în fiecare lună, din domenii foarte variate. Ne-am propus să ne uităm în zone importante dar care, de regulă, atrag greu finanțare: sănătate mintală, violență domestică, justiție, discriminare. Faptul că, în parteneriat cu ONG-uri mai mici sau mai mari, am reușit să facem deja o grădină terapeutică pentru pacienții unui spital de psihiatrie, camere de audiere pentru minori în trei Parchete, o linie telefonică dedicată adolescenților care se luptă cu depresia sau să renovăm Secția de Boli digestive a „Institutului pentru sănătatea mamei și copilului” îmi aduce satisfacții uriașe și mă face să simt, din nou, că important nu este neapărat să fii în fruntea unui ONG mare ci că, indiferent unde ai fi, să reușești să faci cuiva viața puțin mai bună.
Știu că la „Zi de Bine” vă bazați pe sărbătoriții lunii. Ce ar trebui să facă aceștia?
Este foarte simplu. De ziua noastră, în general, suntem generoși, facem cinste. Dar cum ar fi să faci cinste cu o faptă bună? Ce înseamnă asta mai exact? Să le spui prietenilor tăi, care ar fi vrut să-ți ia un cadou, că cel mai fain ar fi să facă o donație. Cu alte cuvinte, în loc să dea banii pe cadou, să pună suma alocată în contul tău de fundraiser, iar cu banii strânși de la ei, să faci o faptă bună. Garantez super satisfacție la final! Despre cum poți să-ți donezi ziua poți afla mai multe pe www.zidebine.ro.
Radu Petru, fiul Melaniei
Cum este să fii mămică, față de cum te-ai așteptat să fie?
De o mie de ori mai greu. N-am crezut că o să mă simt de atâtea ori complet depășită de situație. Șahista din mine n-a reușit să anticipeze mai nimic din mutările făcute de Radu. Așa că învăț. Învăț în fiecare zi să fiu mamă.
Care a fost primul cuvânt pe care l-a spus?
„Alo.” Era începutul pandemiei, iar eu stăteam non stop cu telefonul la ureche, în proiectul „Scut pentru spitale”, prin care încercam să găsim echipamente de protecție și aparatură pentru medici. M-am trezit la un moment dat cu Radu lângă mine. Îmi luase telefonul și striga de zor: Alo, alo!
De ce ești cea mai mândră?
Îmi place de puștiul ăsta foarte tare. Este tare isteț. Chipeș nu mai zic. Dar cel mai mult mă uimește nivelul lui de empatie. Educatoarea lui îmi trimite din când în când filmulețe cu el. Mă topesc cele în care se duce la câte un copil care plânge și-l îmbrățișează sau își trage pur și simplu scăunelul lângă el și stă acolo, ca o mângâiere.
Generale
Ce job ți-ai dori mult să fi făcut și nu s-a ivit ocazia până acum? L-ai face for free?
Sunt o privilegiată care a avut șansa să facă ce și-a dorit din punct de vedere profesional. Televiziune, radio, cursuri de dicție și public speaking, training-uri media, coordonare de proiecte sociale – n-a lipsit nimic din ce mi-am dorit. Pe unele le fac în continuare în regim de voluntariat – pentru proiectele sociale pe care le-am coordonat, fie că au fost proiecte de 1000 de euro sau de 3 milioane de euro, n-am luat niciodată bani.
Ești o persoană foarte asumată care își spune părerea deschis. Asta evident că atrage opinii pro și contra. Te mai afectează răutățile spuse de cei care nu sunt de acord cu tine?
Uneori, da. Dar din ce în ce mai rar. Am înțeles că indiferent cine ai fi, indiferent ce ai face, oricât de atent ți-ai formula opiniile, vor fi întotdeauna oameni care nu vor fi de acord cu tine. Și nu este nimic în neregulă cu asta. Oamenii au dreptul la păreri diferite. Problema apare în felul în care ne exprimăm aceste păreri. Mi-a luat mult să pricep că felul în care oamenii își formulează opiniile sau cum răspund părerilor cu care sunt în dezacord nu vorbeste deloc despre mine ci doar despre ei. Sunt rezultatul experiențelor, frustrărilor, amărăciunilor acumulate de fiecare în parte. Și am ales să nu le mai iau personal, chiar dacă mi se adresează direct.
Când te-ai enervat ultima oară și de ce?
Mă enervez foarte foarte rar și de obicei mă înfurie nesimțirea. Ca atunci când un vecin cu chef de viață decide ca tot cartierul să-i asculte muzica. Asta mă scoate din minți.
