Mădălina este minunata noastră colaboratoare pe teme de psihologie. Este o femeie ce emană liniște (deși este o olteancă aprigă), acceptare și iubire prin toți porii. Este ceea ce se poate numi „un psiholog cu har”. Dar ca să ajungă la această stare de echilibru și curgere firescă și cu bucurie a vieții a trecut printr-o copilărie plină de conflicte ce a culminat cu divorțul părinților și mai târziu, propria-i căsnicie s-a încheiat printr-un divorț. Dar au fost experiențe care au șlefuit-o și i-au creionat propria ei poveste de iubire. Iubire de sine și de viață.
Eu o compar cu o floare de lotus care a reușit, în ciuda condițiilor grele, să iasă la suprafață și să înflorească, inspirându-i și pe ceilalți să aibă curajul să-și depășească propria dramă și să găsească înțelesul profund al experiențelor. Te invit să citești, în cele ce urmează, confesiunea Mădălinei.
Poveste de iubire
Eu sunt Mădălina Elena Roșu. Din punct de vedere al unei meserii, profesez ca psiholog; din punct de vedere sufletesc profesez ca om în relație profundă cu alți oameni care au nevoie de acceptare, securitate, suport și un cadru plin de iubire pentru a se privi cu ochii inimii și a învăța să trăiască din bucuria vieții. Profesia mea este un dar, o lecție despre a primi și a dărui la un nivel profund al inimii, metaforic cumva „inima omului cântă de bucurie când inima celuilalt cântă laolaltă, iar frecvențele sunetelor trezesc bucuria de a trăi și a iubi”. Conotația cuvântului „dar” vine din curgerea relației între mine și client astfel încât acesta învață să se îmbrățișeze și să creeze cu noi calități activate oportunități și noi perspective în viața sa.
În timpul facultății mi-a fost dificil să înțeleg motivul alegerii psihologiei, acum privind retrospectiv fiecare moment din trecut a avut un sens pentru cine sunt astăzi.
Mulți ani povestea mea a fost dezvaluită ca fiind o poveste tristă. O împărtașeam la pachet cu emoții negative (suferință, durere, tristețe, furie, dezgust) asociate amintirilor pe care le încuiasem în inimă. Era aceeași poveste pe care o retrăiam de fiecare dată de parcă era prezentul meu. Mă simțeam copleșită emoțional, lipsită de energie, aveam tulburări de somn, eram confuză și în permanentă căutare a liniștii.
Povestea a început atunci când eram o fetiță mică, anxioasă, extrem de firavă. Sora mai mare a surorii mele și fiica părinților mei. Mediul copilăriei mele a fost unul conflictual și agresiv, motivul pentru care eu aproape întotdeauna experimentam neîncredere și teamă în relația cu părinții mei. Modul în care ei și-au creat conflictele, ulterior divorțul în timpul adolescenței mele a fost perceput cumplit de dureros pentru mine, fetița mică ce trebuia să aleagă o tabără din războiul adulților. Am resimțit durerea și furia părinților mei; am auzit în mintea mea de nenumărate ori drama și lupta nesfârșită dintre ei. Am avut de atâtea ori dorința de a-i ajuta și de a lua asupra mea suferința fiecăruia dintre ei, din IUBIREA pură de copil.
Mulți ani am încercat să înțeleg cine avea dreptate, mama sau tata, de parte cui ar trebui să fiu, această confuzie o simțeam în activitățile mele, deveneam nesigură pe propriile alegeri și simțeam culpabilitate pentru conflictul lor.
La 19 ani prima relație serioasă era sufocată de așteptări despre imaginea de familie perfectă. Imaginea despre a fi femeie era egală cu căsătoria timpurie și nașterea copiilor cât mai devreme. În acest fel a culminat și relația mea, conviețuire după câteva luni și căsnicie asociată cu nenumărate conflicte. Relația era o dramă pentru mine, drama ce-mi era atât de familiară, ce îmi completa atât de bine conceptele despre bărbatul puternic și femeia supusă, neîncrezătoare, anxioasă. M-am privit de atâtea ori ca o actriță ce face parte dintr-un film dramatic, prost regizat încât a trebuit să iau o decizie și să îmi asum responsabilitatea pentru viața mea, pentru cine sunt. După opt ani s-a finalizat căsnicia cu un divorț. Divorțul a fost prima alegere din inimă, departe de zona de confort a poveștii mele, am avut curaj să îmi dau voie să traiesc dincolo de dramă, să îmi recunosc că nu sunt fericită. Deși a adus din ambele părți un amalgam de emoții negative, intenția divorțului a fost adevărul, din iubire să putem alege ce este mai potrivit ca bărbatul și femeia de ACUM. Adevărul despre recunoștință, despre acel bărbat minunat care a susținut cadrul relației să pot învăța cine sunt ca femeie și despre mine, acea femeie minunată care l-a susținut pe el să devină bărbat. Partea aceasta a poveștii a dat voie iubirii să curgă în interior, să vindece durerea din inimă, să accepte cu iubire divorțul părinților din inima fetiței mici. Curgerea aceasta a dat sens lui cine sunt ca femeie, ca fiică, ca soră, ca nepoată, ca psiholog, dincolo de poveste.
Am învățat să privesc povestea mea ca o poveste de iubire, s-a schimbat ca prin magie punctul meu de vedere despre mine, despre viață, când am invățat să iubesc tot ce cuprinde oamenii și experiențele din trecut. Inima mea s-a deschis pentru mine, pentru cine sunt în iubire: corp, minte și suflet. Iubirea pentru întregul perfect!
Povestea se continuă cu fiecare zi… și fiecare zi are magia ei pentru că schimbarea perspectivei asupra fiecărei experiențe trăite aduce praf de magie! Iar aceasta se găsește tot timpul în interiorul nostru, noi suntem creatorii magici.
Profesez ca psiholog pentru că această meserie înseamnă a fi eu, parte de iubire, conținere, bucurie și blândețe, înseamnă a primi intimitatea inimii fiecărui om ce pășește în cabinetul meu și a dărui recunostință pentru deschiderea și încrederea oferită, înseamnă a fi una cu viața și curgerea ei în toate formele.
Viața însăși ne invită să ne inițiem în mai multe moduri, să avem curaj să descoperim cine suntem acum dincolo de povestea veche despre noi.
